 |
|
|
|||
|
||||
 |
R E A L I T A T E A Director: Pompiliu Comsa
Acum treizeci de ani Lucian Temelie îmi deschidea portile spre o lume incredibila, fantastica si necunoscuta. Era o lume de basm. Era chemarea teatrului. Am receptat-o ca pe un univers straniu, profund omenesc si inefabil. Eram copii si eu si Kati si Cezarina si Nusa si Pompiliu, iar Lucian Temelie ne-a învatat sa intram într-un teatru ca într-o catedrala. Ne-a picurat în suflet aceasta dragoste pentru frumos si adevar încât de multe ori am fost „albatrosii” lui Baudelaire. Deopotriva actor si regizor, a stiut ca teatrul cere rabdare, modestie, discernamânt pentru ca posibilitatile de exprimare sunt nelimitate. Lucian Temelie, traind, murind si înviind pe scena în spectacolul „Din suflet pentru suflet”, a reusit sa dea o noua forma de insertie teatrului în comunicare. Mica Vintila (Realitatea mai 2000)
„LUCEAFARUL” 15 iunie 2000… 111 ani de la moartea poetului.
Leganata de bratele înmiresmate ale serii si de visarea cu parfum de trecut a teilor înfloriti, amintirea s-a cuibarit blânda si odihnitoare în sufletele celor care au lasat macar pentru o seara zbuciumul lumii de afara si au patruns în Sala oglinzilor de la Cercul Militar Galati, pentru o întâlnire cu poetul visului si al teilor – Eminescu. Întinzându-si aripile peste timp, ramas vesnic tânar, vesnic iubind o „floare albastra”, Luceafarul sufletului eminescian s-a mai zbatut o data dureros în neputinta de a atinge macar cu razele iubirii sale lumea si sufletul Catalinei. „Luceafarul”, un spectacol vizual prezentat de Teatrul Trianon cu George Serbina, Claudia Carp, Dragos Temelie, Gabriel Cristea, Adriana Iftimie, Petrica Mânecuta si Bogdan Comanescu. Voce, Lucian Temelie; Coloana sonora, Dragos Temelie. E de admirat cum s-a putut realiza imagini depasind sfera terestrului, a realului : zborul luceafarului catre cerurile deschise, imaginea timpului universal care devenea aproape o dimensiune palpabila… Pe scena strâmta a Cercului Militar au încaput si cer si pamânt, trecut si viitor, iubire si destin. „Porni luceafarul”… Totul parea într-un vis, într-un basm, un basm al iubirii înaltate spre stele, al aripilor care se desfac spre zbor si cad neputincioase, orbite de atâta cer, de atâta nemurire, un basm al iubirii trecatoare, simple, de o secunda în nemarginirea vremii, dar care face cât o eternitate si un strop de timp, un basm al destinului rece, al singuratatii unui suflet condamnat la o ardere prea adânca, un suflet condamnat sa ofere lumii tot, fara rezerve, fara regrete…fara liniste. Un basm care si-a întins vraja dincolo de scena, departe, catre cerul înstelat care multi dintre noi am si uitat ca exista. Departe, catre granita nemuririi. Raluca Lipan (Viata libera – 19 iunie 2000)
|
|