"FUNZELE PLÂNG TOAMNA"

de Stela Popescu Temelie

 

prefaţă scrisă de Constatin Paraschivescu (critic de teatru)

 

FLORILE DE MĂR ALE STELEI

 

La sfârşitul anilor 50, am ajuns cu treburi cronicăreşti la Petroşani. Teatrul era dincolo de calea ferată, într-o clădire la care se ajungea pe nişte străzi înguste, cu căsuţe mici, vechi, înegrite de praf de cărbune. Minerii şi-au dorit teatru şi autorităţile le-au dăruit unul, unde au venit să slujească artişti cu experienţă sau la debut.

S-a creat o coeziune sufletească între membrii colectivului, care a devenit repede o familie cu aspiraţii ambiţioase. Un director ataşat teatrului prin antecedente şi vocaţie, Ion Petrovici, o artistă de o frumuseţe distinctă, Ana Coldea, câţiva tineri entuziaşti şi promiţători. Printre ei, o pereche ce se distingea prin talent şi originalitate, Stela Popescu şi Lucian Temelie. Văzuţi împreună, un contrast savuros - el înalt, subţire, distins, cu dicţie înnobilată de accent, ea mică, plinuţă, cu faţa ca o minge, nas cârn şi ochii mari în perpetuă mirare. Don Quijote şi Sancho Panza în travesti, aievea, dacă ar fi urcat aşa pe scenă în veşminte de cavaler şi scutier. Altfel spus, Don Quijote şi Sancho Panza amestecaţi printre noi, lundu-şi nume neaoş, idealişti seducători, cu teatrul în sânge şi în suflet, fascinaţi de frumuseţea şi nobleţea acestei arte care subjugă şi înalţă. Fascinând, la rândul lor, printr-o măiestrie instinctivă, de expresie lucidă şi uşor ironică Lucian, de asumare totală a fiinţei interpretate, cu particularităţile ei de trăire şi sensibilitate, într-o rostire de amplă intensitate, energică şi muzicală în acelaşi timp, Stela. Două făpturi de poveste plămădite din fire rare de basm, care parcă n-ar fi reale, dacă nu s-ar resimţi totuşi palpitând. Spiriduşi din pădurea magică a lui Shakespeare.

Apoi, mai mulţi ani la rând, i-am văzut la Dunăre, la Galaţi. În mai multe roluri Stela, în câteva Luchi şi o serie de spectacole regizate de el la teatrul de stat şi la amatori. Era cuceritoare ea, cu graţie şi duioşie în roluri lirice, cu haz irezistibil, vervă, poftă de joacă în partituri comice, iar când unduia o notă dramatică în structura personajului, cu o emoţionantă şi gravă vibraţie. Spectacolele montate de Luchi aveau desenul armonios conturat, naturaleţea tipurilor şi ingeniozitatea mişcării. Şi-a dorit un teatru al său, şi din 1990 l-a înfiinţat, Teatrul particular Trianon, care fiinţează şi astăzi, cu repertoriu pentru aduţi şi copii şi turnee în toată ţara. E, după câte ştiu, singurul teatru particular care s-a menţinut până astăzi, în 14 ani. Joacă şi fiul lor Dragoş în reprezentaţii, şi pentru că a studiat pianul, nu de puţine ori compune inspirat muzică de scenă. Îmi sunt prieteni, îmi sunt dragi şi pentru că sunt autentici oameni de artă, informaţi şi cultivaţi, cu respectul valorilor şi al înaintaşilor, cu simţul adevărului uman şi demnitatea profesiei. Ei nu bârfesc, nu invidiază; comunică şi admiră.

Stela s-a decis acum să dea tiparului rândurile aşternute cu mai mulţi ani în urmă până astăzi - "mănunchi de cuvinte", cum le numeşte dânsa, despre copilăria şi viaţa de 48 de ani de teatru: 34 ani în două teatre de stat, 14 ani în teatrul particular, 6 ani la Petroşani, 42 la Galaţi.

O viaţă de om într-o cărticică cu titlu poetic: Frunzele plâng toamna.

Artista e realmente şi poetă, cu un precoce ochi interior ("Jumătate din mine privea făptura în care am intrat, cu interes şi curiozitate") echivalenţe de metaforă ("gândurile mele, ca florile de măr primăvara") şi bătaie puternică de inimă. ("Tot ce scriu e copiat dintr-o carte ştiută numai de mine - inima mea!"). Oamenii aceştia cu inima mare care sunt nişte sacrificaţi pe văpaia idealului. Strălucesc, ne iubesc şi suferă când nu ne iubim destul pe măsură. Sau - vai! - chiar de loc.

Îmi pare bine că Stela ne-a încredinţat aceste rânduri sincere, florile de măr ale gândului său. Îmi pare rău, doar, că le-a strâns prea mult de guler şi nu le-a extins spre întâmplări diverse din carieră, spectacole şi colegi care i-au încununat basmul scenic.

Dar, din penumbra sălii de unde am aplaudat-o de zeci de ori, un sincer, "bravo!" şi un pupic pe nasul cârn!